„Nu mă lăsa să mor…” O noua poveste TULBURĂTOARE. Ce lucru teribil a pățit un medic veterinar

De Maria Mocanu, Stiri

„Nu mă lăsa să mor…” Jurnal de veterinar | O noua poveste din viata unui doctor de animaluțe

Animal Zoo vă aduce o nouă poveste emoționantă, de data aceasta avându-l în rol principal pe Oscar. Aflați ce s-a mai petrecut în viața unuia dintre cei mai dedicați ”reparatori de animăluțe”, Dr. Alexandra Mladin.

Este ora șapte seara. Mă așez la birou cu gândul să completez niște analize. Chiar atunci intra în cabinet o doamnă cu o cușcă de pisici în brațe. Nu pot să-i uit primele cuvinte:

-Bună seara! Am venit să eutanasiez un motan. Cat mă costă?

Am rămas blocată. Mă uit la șefa mea, dar și privirea ei era la fel de nedumerită.

-Ce probleme are?, am sărit imediat. Poate se mai poate face ceva. Nu pot să fac eutanasie unui animal pe care nu l-am văzut și nu am încercat să-l tratez…

Nu apuc să termin ce am de zis.

-Sigur nu se mai poate face nimic! SIGUR! Am fost la trei medici cu el și nimeni nu i-a dat nicio șansă. Analizele sunt foarte proaste și nu mănâncă de aproape două săptămâni. Urlă de durere… Nu mai suport să-l aud!

În timp ce ascultam mă îndrept către doamna respectivă, iau cușca, o deschid și găsesc un motănel alb, superb. Angora turcească -o rasă deosebită. Are un icter generalizat (toată pielea este galbenă). Abia ține ochii deschiși. Îl iau ușor în brațe și îl pun pe gresie. Oscar îl cheamă.

<<Să vedem dacă poate să stea în picioare… >>, gândeam eu.

Nu reușește. Se clatină și cade pe o parte, urlând de durere. Îl mângâi și-i șoptesc că o să fie bine, iar el întinde lăbuța și. cu puțina forță care i-a mai rămas, îmi strânge cu gheruțele degetele. Parcă îmi spunea: ‘’Nu mă lasa să mor’.

Impresionată de gestul lui, întreb:

– Care este povestea lui? Cum a ajuns așa?

– L-am adoptat din Câmpina. Din câte am înțeles a avut un stăpân care într-o bună zi s-a gândit că nu-l mai vrea. I-a tăiat coada cu un topor și, așa, plin de sânge, a fost aruncat pe stradă. A fost luat de cineva, dus la medic, operat și când și-a mai revenit l-am adoptat eu. Dar în situația asta eu nu-l mai vreau. Nu suport să-l aud cum urlă de durere.

Încerc să o conving să îl lase la noi 48 de ore, o rog să ne lase să încercăm să facem ceva. Măcar pentru gestul lui cu gheruțele… Nici nu vrea să audă.

– Nu, nu și nu! Doar dacă îmi garantați că trăiește minim doi ani. Trei profesori universitari au zis că nu are nicio șansă!

– Cum să promit așa ceva? Aici vorbim despre biologie, nu de matematică, nu există garanții! Depinde și de individ, nu doar de valorile crescute din examenul biochimic.

În mintea mea se dădea un razboi cumplit. Din punct de vedere medical, într-adevăr nu părea să aibe vreo șansă, dar parcă ochii lui Oscar spuneau altceva. Mă sfătuiesc cu șefa mea și hotărâm să îl păstrăm.

Proprietara pleacă plângând, iar eu îl iau pe Oscar și îl duc pe masa de consultații. Îl mângai ușor pe cap și geme. Îl ating pe burtică, geme. Încerc să îl ating pe spate și geme din nou…

O, Doamne, oare am făcut bine că l-am păstrat? Oare nu se chinuie prea mult?

În timp ce mă întrebam asta îi fac un calmant, perfuzie, antivomitive, spasmolitice. Se liniștește și adoarme. În următoarele două zile procedez la fel. Încet, încet începe să deschidă ochii. Mă lăsa să îl mângâi, nu mai gemea, iar în a 3-a zi îmi mânanca primele bobițe din palme.

<<’Prima luptă am câștigat-o…>>, mă gândeam cu sufletul râzând.

Fără să îmi dau seama trece o săptămână, trec două, trei … Și Oscar este din ce în ce mai bine. A început să se îngrașe, să dispară icterul, chiar și să se joace. Parcă este altă pisică! Valorile biochimice au scăzut în mod miraculos în urmatoarele 2 luni și azi… Azi mă uit la el și nu-mi vine să cred. Nu mai este nimic din ce a fost. Doar micile lui obiceiuri îmi aduc aminte de lupta lui. Îi place și acum să mănânce din palmă, se urcă pe birou și își face loc în mijlocul lui, ce este inutil – telefonul, laptop-ul, hârtiile- pot sta și pe jos, după părerea lui. Este un vorbăreț care toarce de câte ori îl atingi.

Din tot ce-a fost, gestul cu gheruțele mi-a rămas întipărit în suflet. Și mie, dar și lui, pentru că și acum, de câte ori îl mângâi, se întinde pe o parte, miorlăie ușor și apoi, cu gheruțele, imi strâge degetele. De data asta îmi place să cred că spune:

”Mulțumesc că ai luptat pentru mine!”…

Citeste si:

Comentarii

  • SA VA DEA DUMNEZEU SANATATE SI PUTERE DE MUNCA, DOAMNA DOCTOR !!!
    Eu am salvat un motanel de Babesioza. L-am gasit muscat de doua capuse, l-am dus la medic, i-am facut tratament si i-am dat apa si suc de sfecla rosie cu seringa, deoarece nu mai avea prea multe globule rosii in sange. Se tara si tipa la orice miscare, dar astazi este un smecher de 5 anisori de care iti este mai mare dragul. DE CATE ORI VOI PUTEA SALVA O VIATA O VOI FACE !

  • Respect doamna Doctor.Cu ani in urma ,am salvat cu modestele mele cunostinte medical-
    -veterinare un ciine, de la moarte.Un scelerat il otravise era imediat dupa Revolutie nu existau atit de multe cabinete veterinare si toata noaptea aceea de vara am stat cu el pe balcon dindu-i saramura si lapte asa ea cum ma invatase o vecina care sounea ca are experienta.Nu stiu daca e corect medical sau nu , cert este ca pina dimineata l-am salvat A fost o lectie si pt fiica mea care avea atunci 4 ani si i-am permis sa stea toata noaptea acolo , sa ma ajute , sa vada suferinta acelui animal nevinovat si sa inteleaga ca si ele , animalele tot creatii al lui Dumnezeu sint si ca trebuie sa le iubim, nicidecum sa le chinuim.Peste ani de zile, eu am fost in locul acelui animal , intr-o sitiatie limita de viata (infarct) si 2 mnedici minunati nu au dat inapoi de la menirea lor de tamaduitori , luindu-se de piept cu moartea , ajutindu-ma sa trec peste momentul cumplit.Probabil ca Dumnezeu ii ajuta uneori si pe cei care au ajutat necuvintatoare.

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

powered by Binbox